Paradoxuri imaginare şi paradoxuri autentice1, 2004
2
Cartea oferă un material foarte dens pentru ilustrarea vieţii artistice de după al doilea război mondial , ba chiar, prin unele fragmente, şi din timpul războiului propriu zis. Se găsesc admirabile portrete, în postura de profesori, precum cele ale lui Ressu, Tonitza, Şirato, Steriadi sau Stoenescu. Sau portretele pe care şi le fac reciproc intervievaţii. Există în carte pasaje semnificative despre viaţa tinerilor pictori în anii 40-60, ca cele descriind „boema” de la căminul mizer din intrarea Iulia Haşdeu. (Până în 1946, acolo era şi nucleul celor „de profesie studenţi”, care uitau să termine Şcoala şi rămâneau în sânul ei vreo 10 ani!) Pozau între ei sau mergeau împreună la peisaj, îşi arătau unii altora lucrările şi făceau „un fel de expoziţii interioare” –cum le numeşte unul dintre intervievaţi. Nesatisfăcut fiind de modul de predare al lui Steriadi (cel puţin aşa reiese din declaraţiile înregistrate de M.S.), Sevastre se simte îndreptăţit să spună: „Adevărata şcoală am creat-o noi!” Din grup mai făceau parte Almăşanu şi Ion Bitzan, dar şi colegi din alte ateliere decât al lui Steriadi, ca Vasile Brusalis de la sculptură. (Originar din Mangalia, a plecat ulterior în Grecia). M. Horea mai pomeneşte în interviu pe Trestioreanu, Gh.Spiridon şi alţii.
Pe mulţi din „mansardă” îi regăsim printre cei ce se întâlneau în curtea Muzeului Aman, în anii 50, întâlniri descrise cu farmec de V.Varga. „Timpul părea pe atunci foarte lung, ziua foarte mare,” spune el. În cadrul acestor convorbiri s-a coagulat grupul „andreescenilor”, care, ca reacţie la cerinţa oficialilor de a face „o artă luminoasă”, care să redea „vremurile noi”, lucrau mai mult cu culori de pământ. Pictura grupului apărea oficialilor prea sumbră, „pesimistă”, ceea ce a făcut să li se interzică expoziţia, pe care o proiectaseră în 1953 la Sala Dalles. Dintre „andreescieni” s-a recrutat la un moment dat grupul „neo-bizantiniştilor”.
În volumul, de care ne ocupăm mai găsim referiri semnificative şi pentru felul cum generaţia mai tânără (cea care nu trăise vremurile dinainte de 1945) a înregistrat atmosfera anilor 1968-1975. Pentru Ion Grigorescu, absolventul anului 1969, era „o perioadă de efuziune, de ‚avânt’, vremuri foarte bune”. În legătură cu permisivitatea oficialităţilor faţă de „avangardismul” tinerilor, îmi amintesc un fapt cu totul surprinzător şi pe care I.Grigorescu nu-l pomeneşte: o expoziţie, deschisă la sediul Unversităţii „Ştefan Gheorghiu”, de către acesta, împreună cu un coleg al său, Manuel Seltzer (plecat apoi în Israel). Am reţinut despre acea expoziţie (sper să nu greşesc), că lucrările lui I.Grigorescu erau fotografii şi denotau o despărţire de festivismul socialist. Cât despre lucrările lui Seltzer, erau total abstracte, foarte savant geometrizante şi aveau titluri legate de mitul lui Hermes Trismegistes. Oricum, prezenţa lor în cetatea învăţământului marxist era ceva incongru, precum maşina de cusut de pe masa de operaţii a lui Lautréamont.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.